M-am gândit la un lucru. Ce este pământul, ce sunt oamenii și ce este Dumnezeu? Ce avem în comun? Ce legătură ne ține strânși? Și m-am gândit mai bine și mi-am dat seama că pământul este terenul pe care oamenii lucrează pentru a-L descoperi pe Dumnezeu și pentru a-L face cunoscut altora.
Suntem îndatorați să lucrăm pământul acesta pentru ca toată creația să ajungă să îl cunoască pe Dumnezeu.
Așadar, există ideea de slujire, de luptă, de bătălie, de pași trasați de alții pentru a-i ajuta pe cei din urmă să vadă calea cea bună. Ar trebui ca aceste cuvinte să ne străpungă inima până într-acolo încât să facem ceea ce trebuie cu toată responsabilitatea, dedicarea și pasiunea.
Probabil că fiecare dintre noi îl iubește pe Dumnezeu. Probabil că fiecare știe câteva ceva despre El. Și probabil majoritatea dintre noi credem că El este Dumnezeul creației noastre și Cel care într-o zi va veni să își răscumpere aleșii Săi. Dar ce facem concret pentru a ne apropia de Dumnezeu și de a-i apropia pe alții de binecuvântările Lui? Este o întrebare care trebuie să răsune în mintea oricui și care trebuie să neliniștească inimile. Liniștea trebuie să fie găsită în trudirea oaselor, în zbuciumul vieții și în nesfârșitele poveri care fac pământul să rodească.
Dacă am auzit că Dumnezeu este Creatorul nostru, Cel care și-a dat Singurul lui Fiu să moară pentru noi, Cel care iubește ceea ce a creat, Cel care ne cunoaște, se îngrijește de noi, ne izbăvește din necazuri, Cel care a promis că se va întoarce, atunci suntem datori să facem ca acest mesaj să răsune stăruitor pretutindeni.
Toți suntem îndatorați să lucrăm, pentru că toți am fost creați cu un scop, după cum spunea Bonhoeffer în Costul Uceniciei, „ucenicia nu este performanța meritorie a câtorva, ci porunca lui Dumnezeu pentru toți creștinii.” Astfel, fiecare are locul său pregătit de Dumnezeu pentru a-l cultiva, pentru a planta semințele și pentru a sfărâma piatra din inimile oamenilor, ca iubirea lui Hristos să curgă din belșug în fiecare suflet. A face acest lucru înseamnă să te părăsești pe tine pentru a-i putea primi pe alții. Înseamnă să faci ca umbra ta produsă de lumina lui Hristos să-i acopere pe cei din jur. „Ucenicul este scos din siguranța relativă a vieții și aruncat într-o nesiguranță deplină, dintr-o viață previzibilă și calculabilă, într-una complet imprevizibilă și întâmplătoare, din sfera posibilităților finite, în cea a posibilităților infinte.” (Costul Uceniciei, Bonhoffeer). Cu alte cuvinte, slujitorul are de parcurs un traseu anevoios, greu și plin de necunoscute, dar… de ce nu am face acest lucru? Când știm că Cel care ar fi putut sta în cer fără să devină om, fără să traverseze suferința, durerea, rușinea, frica, și în final, moartea, a venit de bunăvoie la noi pentru a ne salva. A făcut ceva ce nici unul dintre noi nu am fi putut face vreodată. De aceea, ar trebui ca slujirea noastră care uneori este grea și neînțeleasă să se transforme în cele mai fericite momente, pentru că le facem pentru Cel care a murit pentru noi, iar prin moartea lui noi avem viață.
Slujirea presupune dragoste, compasiune, dedicare, răbdare, suferință, respingere, cădere, urcare. Fiecare trebuie să își poarte crucea, ca prin crucea dusă de noi, să facem vizibilă și cunoscută crucea dusă de însuși Hristos. Pământul rodește și are viață tocmai prin aceste urme, făcute de cei care nu doresc ca urmele Lui să se șteargă. Ci necontenit apasă pe aceleași urme vechi, prăfuite, trudite, dar care au o finalitate inexplicabil de frumoasă. Pentru că Dumnezeu ne-a creat diferiți, și slujirea fiecăruia este diferită. Important este să luăm jugul și să lucrăm. Să semănăm, să adunăm, să împrăștiem iubirea, să răspândim blândețea, să oferim bunătate, să ne uităm pe noi, ca să ne amintim mereu de alții.
Slujirea înseamnă ca după ce l-ai cunoscut pe Dumnezeu, să nu ai liniște și nici bucurie, până când bucuria ta nu este dată de înverșunarea cu care lucrezi pentru a oferi și altora bucuria pe care tu ai cunoscut-o.
„Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, și nu de la noi.
Suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți.
Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru.
Căci noi, cei vii, totdeauna suntem dați la moarte din pricina lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.
Astfel că, în noi lucrează moartea, iar în voi viața.” (2Corinteni 4:7-12).
Ce cuvinte minunate! Ce har să putem lucra pentru Cel care a murit pentru noi, și prin moartea Lui ne-a chemat în bucuria care nu are margini, în dragostea care nu se pierde în timp, în lumina care nu are sfârșit, în prezența Lui. Numai gândul acesta ar trebui să ne facă inimile să tresalte de fericire.
Dacă iubim ceea ce a făcut Hristos pentru noi, dacă suntem îndrăgostiți de creația pe care El a făcut-o, și prin ea vedem splendoarea Lui, atunci suntem datori să îi răspândim pretutindeni frumusețea. Să Îl facem cunoscut tuturor prin darul pe care l-a primit fiecare; fie că e vorba de vorbire, de cuvinte spuse la vremea potrivită, de dragoste în vreme de război, de lacrimi atunci când cineva suferă, de bucurie când cineva se bucură, de inimi pregătite să asculte pe cei frământați, de brațe deschise să primească pe ce lipsiți. Este nevoie de o zdrobire interioară, de o respingere a ceea ce suntem noi, pentru a-i vedea în permanență pe ceilalți. Să le vedem bucuria și tristețea, boala, apăsarea, strâmtorarea. Să fim o lumină aprinsă în întuneric, pentru ca cel care are nevoie să fie ghidat să vadă însăși flacăra lui Isus.
Suntem însărcinați să îl facem cunoscut pe Cel de la care am primit toată bucuria, pacea, frumusețea și fără de care nu am fi știut ce este viața și nici nu am fi avut parte de ea. Isus a trasat urmele, noi le bătătorim ca să rămână vizibile și eterne pentru toți.