Vineri a murit Isus, iar duminică a înviat. Dar sâmbătă?
Prea puțin se amintește de ziua aceasta care pare că este una a dezamăgirii și a părăsirii. O zi de tăcere și de așteptare. O zi a inimii frânte. O zi în care pare că orice speranță s-a spulberat și orice promisiune s-a risipit.

M-am gândit de multe ori ce s-a întâmplat în acea zi. Ce au simțit oamenii apropiați lui Isus. Ce sentimente i-au cuprins și ce gânduri le străpungeau mintea. Ce putere mai aveau să creadă în promisiunile făcute atunci când tot ce puteau vedea era un mormânt?

Sâmbăta a fost o zi de tăcere apăsătoare. O zi a suspansului, a necunoscutului și a tristeții. O zi în care toate lucrurile păreau fără sens, fără înțelegere.

Mi-am dat seama că și noi trecem uneori prin zile de tăcere, zile fără răspuns, zile de sâmbătă, în care nu mai există speranță și unde nu vedem decât un mormânt rece. În care întrebările nu primesc răspuns, suferința nu este alinată și mângâiere pare să nu existe.

Dar, există o bucurie divină, specială și măreață. O bucurie pe care ucenicii parcă nu o mai puteau zări și nu o mai puteau crede.

Oh, ce izvoare de necunoscut se revarsă in risipirea aerului cald
ce aduce vremea bună,
și petalele
și spinii.
Ca să nu uităm că bucuria se macină, se obosește, se usucă, moare,
ca să învie bucuria cerească.
Și pacea.
Și cântarea.

Farmecul primăvăratic-
Mă gândesc la Tine
si la cruce.
La Tine și la cruce.
Ce sfânt. Ce neclintit. Stăpân.
Nu înțeleg absurda dragoste, Doamne,
Nu înțeleg jertfa prea, prea mare pentru mintea mea. Pentru om.

Ne-ai iubit cu viața Ta. Cu suflarea Ta. Cu inima Ta. Cu mâna Ta. Cu tot trupul și duhul Tău. Așa ne-ai iubit.
Ai iubit omul până la moarte
Ai iubit omul până la cruce și, o,
după cruce l-ai chemat în împărăția Ta.
Să se bucure cu Tine.

Ce har. Nu înțeleg, dar bucuria și pacea pe care o simt când mă gândesc la grădină, la seninătatea feței Tale, la picioarele Tale care au mers adânc și greu pe drumul pe care l-ai băut cu toată iubirea…

mă fac să-mi arunc viața în Tine și să mă prefac în vânt
și în mare,
și în stele.
Ca să ajung la Tine.
Și în aruncarea mea care are nevoie de cruce,
Și de spini,
Și de haine rupte,
Și de praf,
Și de trudirea oaselor și a feței,
în aruncarea mea nu te găsesc pe Tine- în mormânt.

Căci ai făcut din neant pace, și din mormânt primăvară.

Tu ești primăvara, Doamne.

Haideți să ne așezăm inimile în liniștea promsiunii!