Trăim o perioadă în care rugăciunea a devenit singura sursă de speranță, locul unde se mai găsește o licărire de pace, o umbră de fericire în neliniștea tumultoasă a vieții. Trăim într-o perioadă atât de incertă și de zbuciumată. Auzim și vedem războiul. Auzim și vedem lupte, oameni sfâșiați de durere, de încercări, oameni care nu mai văd lumina de la capătul tunelului. Și cum putem să îi învinuim? Cum putem să nu le dăm dreptate, când peste noapte li se năruie viața și tot ce au construit? Când boala îi macină până la ultima suflare? Când speranța că poate fi mai bine nu mai există?
Cine mai poate sta ferm pe poziții?
Singurul armament pe care îl avem, chiar și atunci când nu mai avem nimic, este rugăciunea. Dar arma în sine nu ajută cu nimic dacă nu știm să o folosim. Numai o înrădăcinare profundă și adâncă în cuvântul lui Dumnezeu ne mai poate apăra în ziua necazului. Sf. Augustin spunea „cuvintele tale mi s-au înrădăcinat în adâncul inimii și din toate părțile sunt înconjurat de tine ca de un meterez de apărare.” E atât trist că numai atunci când vedem acest dialog și această cunoaștere de Dumnezeu ca singurul fel în care putem să scăpăm teferi de problemele noastre ne mobilizăm să îl căutăm. E trist că doar atunci punem mâna pe armă.
„Duceam cu mine un suflet sfâșiat și însângerat care nu mai răbda să fie purtat de mine, dar pentru care nu găseam un loc să-l las să se odihnească.” Cu toții suntem sfâșiați de probleme, de durere, de vești triste. Fiecare dintre noi are o poveste zbuciumată care are nevoie de un adăpost, de o alinare. Locul de odihnă îl găsim doar la Dumnezeu, prin rugăciune. Nu vreau ca lucrul acesta să sune formal sau să pară ceva standardizat. Vreau să ne îndreptăm inimile și mintea către acest dialog de la neputință către putință, de la război către pace, de la tristește către bucurie. Realizăm tot mai mult că rugăciunea ne este singurul adăpost. Acea comunicare permanentă cu Cel de la care ne dorim răspuns și izbăvire.
Dar de ce trebuie să vină războiul să ne dăm seama că Dumnezeu ne este singurul adăpost?
De ce trebuie să vină ciuma să realizăm că Dumnezeu este singura vindecare?
De ce trebuie să vină foametea să ne dăm seama că Dumnezeu este singura hrană?
Spun aceasta pentru că îmi doresc atât de mult să avem plăcerea aceea plină de farmec atunci când vorbim cu El. Să nu fie doar o disperare pe care o înălțăm spre cer pentru că realizăm că pământește nu mai putem face nimic (ca și cum s-a putut vreodată). Nu ne dăm seama că Dumnezeu intervine și în lucrurile mici și aparent banale, ci le lăsăm pe seama omului. Doar atunci când omul spune „nu mai pot”, ne întoarcem privirea spre Cel care dintoteauna a putut. „Căci suntem tari atunci când tu ești tăria noastră, dar când tăria noastră se sprijină doar pe noi înșine, atunci ea nu-i decât slăbiciune.” Dumnezeu a fost dintotdeuna acolo doar că omul nu L-a cunoscut. Poate de aceea Dumnezeu lasă să se întâmple lucruri „imposibile” pentru mintea omului, că doar așa mintea lui se îndreaptă spre ceva mai mult decât el este în stare să cuprindă.
Comunicarea cu Dumnezeu trebuie să fie stabilă, permanentă și conștientă. Rugăciunea este o cale de trecere dinspre om, spre Dumnezeu. El așteaptă ca acest dialog să fie plăcerea și satisfacerea noastră. Nu să fie doar „arma” pentru război. Sau doar instrumentul prin care sunăm trâmbița să ne aline durerile. Dumnezeu ne oferă ajutorul, sprijinul, și dorește să ne scoată din necaz. Dar vrea mult mai mult decât atât. El dorește să ne ofere o viață fericită, chiar și atunci când trecem prin necunoscute sau atunci când lumina se transformă în întuneric. Dumnezeu vrea să vorbim cu El și când suntem bine. Și când suntem fericiți. Rugăciunea nu e strigătul disperat după ajutor, ci e dialogul pe care omul îl are permanent cu Dumnezeu. Pentru că simte nevoia de comunicare cu El și pentru că este conștient că Dumnezeu l-a chemat să-i împărtășească bucuria.